Tragedia de la Paris a reverberat până în China, instituţiile media oficiale din Beijing fiind conectate la eveniment nu doar prin avalanşa de ştiri şi comentarii. Un efect vizibil, pentru o perioadă, a fost întărirea sistemului de protecţie şi securitate oricum disproporţionat, văzut din perspectivă occidentală. Însă, tocmai această stare de “disproporţie” firească generează liniştea şi certitudinea într-un stat în care cantităţile, dimensiunile, viteza, vorbesc uneori de la sine. În China, în Asia în general, încă există subiecte, evenimente considerate intangibile, spre deosebire de lipsa de limite din Occident.
Şi totuşi, îmi este greu de crezut că un eveniment similar celui înregistrat la redacţia “Charlie Hebdo” ar fi posibil în China. Vorbim de un stat care, deşi are dialoguri contondente la adresa unor grupări musulmane din provincia Xinjiang-Uigură, rămâne permanent concentrat pe menţinerea ordinii şi regulilor interne, nefiind deloc interesat să accepte modele sau formate străine în această privinţă.
Răului produs mai ales după tragedia de la “Charlie Hebdo” va trebui să i se opună ani buni de eforturi în care liderilor europeni superiori şi uneori superficiali, în egală măsură americanilor, ar trebui să li se explice că LUMEA nu este doar Europa sau SUA. Că Europa devine tot mai mult un blocaj al mentalităţii de comandă şi execuţie a Uniunii Europene, iar Statele Unite nu găsesc ieşirea din logica războaielor şi tensiunilor regionale, în care exportă excepţionalismul politic şi economic, de prea multe ori vânzând iluzia libertăţii contra sărăcie, dependenţă, dezordine și haos. În faţa acestor realităţi tratate cu nedisimulată indiferenţă, însă cu profundă atenţie, chinezii reacţionează în interior, în cadrul mecanismelor de protejare a sistemului care performează de peste 30 de ani. (Foto: www.reussissez.com)
După valul emoţional speculat într-un mod dizgraţios de politicienii europeni, în urma evenimentelor de la Paris s-a concluzionat că agresorul şi vinovatul este cel care a atacat/reacţionat ultimul: militanţii islamişti-terorişti. Asta acceptând că tragedia de la “Charlie Hebdo” este un incident şi nu un scenariu.
Aşa cum se înţelege în China libertatea de exprimare în presă, mass-media occidentală este dominată de ipocrizie, de trădare a principiilor şi interesului pentru decenţă. Această realitate poate fi observată ca o competiţie deschisă între politicienii tot mai lipsiţi de anvergură şi o mass-media lipsită de resurse. Este competiţia în care fiecare parte îşi devoalează frustrările prin menifestări indecente, insidioase, dominate de prejudecăţi şi de cele mai multe ori de minimă lipsă de cunoaştere.
Astfel, “Europa” din cadrul Uniunii Europene devine promotorul negării dreptului la individualitate, la multiculturalitate. Din capitala Paris, devenită ridicol centrul mondial al luptei anti-teroriste, aflăm că TOLERANŢA este fenomenul potrivit căruia cel agresat permanent trebuie să accepte să îi fie “torturate” convingerile fără să reacţioneze. Ne aflăm, în mod cert, în faţa unei fracturi culturale, în care, din nou, mass-media devine vehicul şi instrument de manipulare, de deturnare a realităţilor sociale.
“Charlie Hebdo” este o tragedie pentru familiile care şi-au pierdut un soţ, un tată, un frate, un copil, nicidecum pentru politicienii care s-au aliniat curajoşi într-un marş de paradă, pe o stradă în care nimeni nu îi stingherea. În mod evident, cazul “Charlie Hebdo” este o tragedie pentru cei care au fost cu adevărat zdruncinaţi de moartea celor deveniţi “monedă de schimb” pe tabla intereselor mondiale, nicidecum pentru politicieni. Căutaţi şi priviţi imaginile “marşului curajoşilor”. Veţi observa cum îşi dau coate, cum se înghesuie pentru a prinde primul rând, cum zâmbesc, cum par să spună bancuri, ca şi cum nu pe fondul unei tragedii se aflau în acel moment la poză. Dar, ultimele zile ale lunii martie 2015 par să ne convingă de faptul că “marşul” tinde să devină o practică în mandatul preşedintelui Hollande, asta dacă privim exportul acestui tip de “reacţie politică” în ţările arabe. În mod evident, răului nu îi poţi răspunde eficient cu acţiuni de paradă, doar dacă ştii clar că nu este atât de rău sau că nu face rău oricând şi oricui.
Dacă urmăreşti imaginile cu intervenţia forţelor de ordine franceze în materie de reacţie, “teroriştii” au ridiculizat filmele cu Louis de Funès. Şi atunci, cum să nu te întrebi: cine ar putea să ofere garanţia că tragedia de la Paris nu a fost un “scenariu necesar”? Privesc evenimentele de la Paris cu acelaşi sentiment cu care am urmărit momentul 11 septembrie 2001, în urma căruia am aflat doar că problemele sunt mereu la ceilalţi. Dar, aşa cum americanii nu au capacitatea să recunoască erorile hegemonice de politică externă, la fel, Franţa, extrem de dornică în mandatul preşedintelui François Hollande să pozeze în prim jandarm extern al Europei, nu va accepta că acţiunile sale sunt provocatoare la adresa celor care se afirmă că au atacat la Paris.
Una dintre provocări, exportată în ţările est-europene, este reprezentată de publicaţiile de genul “Charlie Hebdo”, cu un conţinut cel puţin mizerabil la adresa religiilor, ca să dau doar acest exemplu. Urmărind “Charlie Hebdo” afli că lumea de azi nu mai are nimic sfânt, că respectul a dispărut, că nimic nu mai este intangibil, că regula bunului simţ este o prostie la care trebuie să renunţăm, cu toţii, imediat!
În acest cadru, am apreciat indecent, imoral, marşul liderilor europeni care au pozat pe o stradă izolată din Paris, nicidecum în fruntea francezilor ieşiţi cu milioanele în stradă. Curajul liderilor europeni de a se solidariza colateral cu realitatea, doar de dragul paradei, este o dovadă de ipocrizie. Este de netăgăduit că dacă s-ar fi dorit, chiar şi pe acea stradă păzită de sute de angajaţi ai serviciilor de protecţie s-ar fi putut înregistra o tragedie, la ora “marşului curajoşilor”.
SOLIDARITATEA cu victimele, COMPASIUNEA în faţa familiilor acestora, blocajul mental generat de realitate, fac parte din reacţiile fireşti, sunt singurele care ne menţin pe linia rasei superioare. Însă atunci când, în numele libertăţii şi democraţiei, rasa umană devine specialistă în crime individuale, de grup sau etnice, superioritatea este similară degradării. Iată de ce, privind strategiile cu care formatul SUA – UE exportă moarte în numele libertăţii, avem să socotim mai bine ce dorim ca rasă în secolul XXI.
În faţa acestei realităţi măcinate de sindromul “terorismului islamic”, China nu rămâne indiferentă, chiar dacă menţine atenţia şi grija mesajelor în faţa principalilor parteneri: SUA şi UE. În China eşti catalogat legal drept “terorist” fie şi numai dacă deţi/porţi ilegal o armă albă. De asemenea, dacă ai produs o infracţiune potrivit dreptului penal occidental, în China ești considerat “criminal”, adică o persoană care a produs o crimă la adresa legii, a statului de drept. Una din explicaţii pentru această realitate poate fi găsită și în aspecte care ţin de sensul vocabularului chinez.
Iată de ce, dialogul antiterorist chinez a alunecat, după tragedia de la Paris spre temele sensibile cunoscute: Japonia, Tibet-Dalai Lama, Marea Chinei de Sud, “Occupy Central” din Hong Kong, mişcările separatiste din Xinjiang etc. Mesajul oficial a fost şi rămâne unul ferm îndreptat împotriva celor care vizează afectarea intereselor Guvernului de la Beijing. Fiecare dintre temele menţionate, dar și altele, reprezintă preocupări aflate pe agenda luptei antiteroriste, câtă vreme pot fi potenţiale ameninţări la adresa stabilităţii interne a Chinei, o stabilitate perturbată ca urmare a intervenţiilor externe. Istoria perioadei coloniale a Chinei, cu precădere a perioadei agresiunii japoneze, este păstrată vie în memoria chinezilor prin ample proiecte coordonate la nivel de stat, dar mai ales prin mesajele transmise de la cel mai înalt nivel politic.
Pe fondul evenimentelor de la Paris, presa chineză a consemnat fără reţinere dublul standard cu care Europa şi SUA tratează subiectul “terorism” atunci când în joc sunt vieţiile unor civili. Imediat după incident, presa de la Beijing a arătat că sutele de victime din Nigeria nu au primit aceeaşi atenţie în lumea occidentală, în comparaţie cu atacul de la Paris. Iată de ce, presa chineză consideră că „astfel de standarde duble şi ipocrizia lumii occidentale nu sunt nimic nou”, accentuând că „de-a lungul ultimilor ani, SUA şi unele ţări occidentale nu au răspuns la atacurile teroriste împotriva civililor nevinovaţi de la Beijing, Kunming şi din regiunea autonomă Xinjiang-Uygură, în modul în care au reacţionat la atacul de la Paris”. (West should end its hypocrisy on anti-terror war – China Daily, 22 ianuarie 2015)
Din altă perspectivă, nu poţi să nu sesizezi modul de abordare similar al presei chineze şi al presei occidentale atunci când sunt abordate teme sensibile în propria „zonă de interes”. Mass-media a devenit o armă cu ajutorul căreia sunt pregătite psihologic viitoare mişcări la nivel geo-strategic, fiind înfierate sau prezentate superficial-tendenţios diverse teme, ţări, grupări, lideri …
Din acest punct de vedere, din China poţi constata un „spirit de turmă” în presa est-europeană, dependentă de sursele de informare occidentale care, în mod evident, proiectează campanii mediatice pe fondul intereselor politico – economice puterilor mondiale. Ce este permis, îngăduit în acţiunile, mesajele propriei „zone”, este condamnat și taxat în cazul celuilalt.
În aceste condiţii, în lumea de azi dominată de globalism doar într-un singur sens, discuţia despre “bun şi rău” nu poate fi acceptată exclusiv din perspectivă euro-atlantică. China, mai mult decât Rusia, vine să confirme această realitate în condiţiile în care nu este un secret că Pământul este la fel de acasă, în egală măsură, pentru creştini, iudaişti, hinduşi, bahaişti, islamişti, buddhişti, taoişti, laici sau cei cu convingeri tribale, fără ca unii sau alţii să aibă o poziţie de primus inter pares. Însă, modelul european de astăzi, căci Europa mă interesează cu precădere, ne învaţă că religia este o prostie, iar a crede este o slăbiciune.
Iată de ce, presa din China, ţară în care nu există o religie oficială, vine să spună ceea ce în Europa şi SUA pare să nu mai conteze la nivelul reglajului social, legal, totul fiind permis în numele libertăţii. „Dincolo de compasiunea pentru caricaturiştii şi oamenii nevinovaţi împuşcaţi de militanţi, de condamnare a actului barbar al teroriştilor, (evenimentul) nu ar trebui să prejudicieze înţelegerea noastră că libertatea presei nu ar trebui să compromită respectul pentru o religie sau cultură”. (Respect for religion cannot be ignored – China Daily, 16 ianuarie 2015)
Când Europa se înhăitează cu interesele americane şi porneşte de-a valma în ţările arabe, africane sau unde le dictează interesele economice, pentru a instaura o ordine străină locurilor, echilibrul se rupe, iar presa, aşa cum am spus, face parte din arsenalul utilizat în războiul manipulărilor colective. Liderii europeni şi americani par să uite că diversitatea, obiceiurile, cultura, religia şi tradiţia locului, fac Pământul să fie interesant. Mai mult, tandemul UE-SUA pare să uite că globalismul este o chestiune de asumare, nicidecum de impunere cu forţa, aşa cum se întâmplă, de 25 de ani, în multe părţi ale Terrei. Priviţi doar Europa de Est şi ţările arabe. Poate cineva să spună că lumea, la nivel de mase, se bucură cu adevărat de sărăcia libertăţii născută în urma “revoluţiilor multicolore”, câtă vreme oamenii aveau nevoie în primul rând de hrană, linişte și demnitate?
http://dantomozei.ro, 2 mai 2015