Ginseng între mit și realitate

Răzvan Bogdan Iancu – farmacist, specialist în medicina chineză, fitoterapeut

– Diploma de master – Univ. de Medicina Traditionala Chineza Nanjing, China 1998-2002

– Univ. de Medicina si Farmacie Carol Davila Bucuresti, Romania – Facultatea de Farmacie 1993-1998

Dintre toate plantele folosite în medicina chineză, ginsengul este de departe cea mai cunoscută. Legenda acestui “panaceu universal” are o vechime multimilenară.

Ginseng, în chineză “ren-shen”, se poate traduce prin “radacină-om”, radacina de ginseng imitând forma corpului uman. Termenul “shen”, care în limba chineză înseamnă radacină, este folosit pentru a denumi mai multe plante ale căror rădăcini sunt utilizate ca tonice în medicina chineză.

Numele știintific al plantei este Panax ginseng, Panax provenind din grecescul ” pan”, care înseamnă “tot” și “akos”-“remediu”. Aceeași structură o are și cuvântul “panakeia”, numele sugerând faptul că ginsengul este un panaceu universal.

Legenda ginsengului și tratatele medicale chineze

Legenda spune că ginsengul se folosește în China de peste 4000 de ani. Prima atestare documentară apare în farmacopea Shen Nong Ben Cao Jing, atribuită împăratului mitic Shennong (2800iH?), care descrie rădăcina de ginseng ca fiind un “tonic al celor 5 organe, calmant, stabilizează spiritul, previne frica, elimină factorii patogeni, luminează ochii și face vederea ageră, aduce buna dispoziție și stimulează inteligența, dacă este utilizat pe o perioadă îndelungata învigorează corpul și prelungește viața”. Primele indicații cu privire la utilizarea ginsengului în terapeutică apar în timpul dinastiei Han de Est (25 – 220 dH), când Zhang Zhong Jing a scris “Tratatul despre bolile febrile” (Shang Han Lun), carte care, practic, pune bazele terapiei pe bază de plante în China. Cartea cuprinde descrierea a 113 rețete cu indicațiile aferente acestora, dintre care 21 au în componență rădăcina de ginseng.

Răspândirea plantei în China, Europa și America

Lucrările medicale antice prezentau ginsengul ca fiind un tonic utilizat pentru tratarea unor stări de slăbiciune a organismului. Primele secole ale mileniului 1 au fost perioade foarte tulburi în istoria Chinei. Luptele interne frecvente au dus la foamete și înrăutățirea condițiilor de trai ale populației. Soldații angajați în lupte sufereau din cauza epuizării fizice, a epidemiilor, a lipsei de hrană și a intemperiilor. Pe acest teren fertil, ginsengul și-a manifestat pe deplin caracterul de tonic general, consumul rădăcinii ducând la restabilirea rapidă a capacității de efort și creșterea rezistenței organismului. Popularitatea acestei rădăcini a crescut, iar planta a devenit tot mai rară și mai scumpă, fiind rezervată astfel, aproape în exclusivitate, împăratului și anturajului acestuia. Unele provincii din nordul Chinei își plăteau tributul către împărat în rădăcini de ginseng. Doctorii și negustorii de plante medicinale promiteau rezultate incredibile prin utilizarea acestor rădăcini rare care, la vremea aceea, nu erau încă cultivate, ci doar culese din pădurile din Manciuria și Coreea. Unii chiar au afirmat că ginsengul este capabil să învie morții, prin aceasta înțelegându-se că este capabil să restabilească, cel puțin temporar, vitalitatea unei persoane aflate în situație de moarte iminentă.

Dar chiar și în această perioadă de mare popularitate a ginsengului au existat voci care au afirmat că tonicul era de fapt o sabie cu două tăișuri, descurajând folosirea abuzivă a acestuia.

În secolul al XVII lea, călugării iezuiți care s-au întors din misiune din China în Europa au ajutat la răspândirea legendei ginsengului în Europa și America de Nord. La sfârșitul secolului al XIX lea, doctorii englezi Smith și Stuart care au luat contact cu medicina chineză în timpul unei misiuni în China, descriau ginsengul astfel:

”În China, ginsengul este privit ca “ultimă speranță”, recomandat pentru cazurile în care orice alt remediu nu a funcționat. Este rezervat pentru uzul imperial și este acordat ca un favor oficialilor de rang înalt în cazul în care aceștia aveau o suferință care nu ceda la tratamentele obișnuite și le punea în pericol viața. Doctorii chinezi descriu cazuri în care pacienții erau pe patul de moarte, iar după administrarea de ginseng au fost restabiliți în suficientă măsură încât să se ocupe ei inșiși de ultimele pregătiri. Este prescris aproape fără excepție în cazul bolilor grave, dar cu o deosebită atenție în ceea ce privește stadiul și natura bolii în care ginsengul și-ar manifesta pe deplin virtuțile terapeutice”.

In secolul al XX lea, ginsengul a fost introdus pe piața plantelor medicinale din Europa și America și a fost recomandat ca un produs pentru întărirea sistemului imunitar și cardiovascular, îmbunătățirea acuității mentale și a funcțiilor sexuale, pentru prevenire și ca remediu în tratamentul bolilor grave precum cancerul, ca adjuvant în tratamentul unor boli cronice cum este diabetul și pentru alte afecțiuni asociate vârstei înaintate.

Dovezi stiințifice vs. concepțiile populare

Există o literatură foarte bogată care descrie efectele rădăcinii de ginseng și ale principiilor active conținute de acesta. Ginsenozidele, principalele substanțe active care se găsesc în ginseng, fac parte din grupul saponozidelor sterolice care au capacitatea de a acționa la nivelul mai multor țesuturi, producând o pleiadă de efecte farmacologice. Mecanismul prin care aceste principii active își manifestă acțiunea farmacologică nu este însă cunoscut. Acțiunea terapeutică este dificil de descris din cauza faptului că fiecare ginsenozidă în parte are efecte farmacologice diferite care dau naștere unui tablou complex. O posibilă explicație a efectelor farmacologice este capacitatea ginsenozidelor de a activa sistemul de receptori de la nivelul membranei celulare, precum și receptorii steroidieni intracelulari.

Studiile clinice precum și cele efectuate pe modele farmacologice au demonstrat că rădăcina de ginseng are efecte adaptogene, expectorante, stimulante și tonice. Asupra sistemului nervos are un efect dual, acționând ca un modulator. Este în același timp stimulant și relaxant, stimulează secreția de hormoni, crește stamina, scade nivelul colesterolului și al glucozei din sânge, crește imunitatea și rezistența la factorii patogeni și alți factori de stres, crește rezistența organismului la hipoxie. De asemenea, ginsenozidele cresc capacitatea organismului de a face față stresului radioactiv.

Diferențele culturale și indicațiile terapeutice

Bazându-se pe aceste descrieri elogioase ale efectelor farmacologice, companiile care comercializau ginsengul și produse pe bază de ginseng au recurs la campanii de marketing agresive, recomandând produsul pentru administrare orală zilnică. În cadrul acestor campanii, ginsengul și suplimentele alimentare pe bază de ginseng au fost recomandate nediscriminatoriu în Europa și America de Nord, în același mod în care erau recomandate și suplimentele multivitaminice, din punct de vedere conceptual aflate cel mai aproape de suplimentele cu ginseng. La această stare de fapt a contribuit și concepția populară conform căreia suplimentele pe bază de plante nu sunt dăunătoare, putând fi astfel utilizate pe perioade îndelungate, fără a ține cont de constituția pacientului sau de eventualele afecțiuni cronice de care acesta suferă.

Ginsengul este un exemplu tipic în care un produs, provenit dintr-un mediu cultural, cu un mod de folosire specific si precis, este adus într-un alt mediu cultural fără a se ține seama de toate aspectele care însoțesc folosirea acestuia și creând-se astfel premizele unei utilizări greșite.

Ginsengul nu este primul exemplu în care rațiunile comerciale au trecut în fața considerentelor medicale. Este binecunoscut cazul suplimentelor pe bază de Ephedra, în chineză Ma Huang, ce conține efedrina ca principiu activ, utilizată în China ca sudorific și antiasmatic iar în Europa și Statele Unite pentru tratamentul obezitatii, în ciuda faptului că medicina traditională chineză consideră Ephedra ca total contraindicată persoanelor supraponderale. Accidentele fatale nu au intarziat sa apara, dovedind inca o data ca o planta cu proprietati terapeutice puternice poate fi medicament pentru unii si otrava pentru altii. Autoritatile medicale au interzis pur si simplu utilizarea acestei plante, blocand accesul unei intregi categorii de pacienti care ar fi putut beneficia de proprietatile curative puternice ale acestei remediu utilizat intr-un mod corespunzator.

Astfel și în cazul ginsengului, efectele adverse au început să apară, însă incomparabil mai mici în ceea ce privește frecvența și gravitatea. Prima referire privitoare la efectele adverse ale ginsengului au apărut 1979 în ”Journal of the American Medical Association” unde medicul Ron Siegel a descris “sindromul abuzului de ginseng”. Autorul a observat că dintre 133 de pacienți care au consumat suplimente nutritive pe bază de ginseng în perioade variabile de timp cuprinse între o lună și doi ani, 10% dintre aceștia au raportat simptome care au fost definite ca făcând parte din acest sindrom. Cele mai frecvente simptome au fost nervozitate, iritabilitate, insomnie, erupții cutanate, diaree sau constipație.

Principalul motiv pentru care pacienții au recurs la autoadministrarea ginsengului a fost efectul energizant al suplimentelor. Deși acest prim studiu a fost criticat de către companiile care comercializau produsul, numeroși alți cercetători au confirmat efectele adverse ale abuzului de ginseng. Alți specialiști au condamnat utilizarea ginsengului ca energizant, deoarece o doză care inițial are un efect stimulant, ulterior va da naștere unor simptome precum anxietate, iritabilitate, dureri de cap, palpitații și creșterea tensiunii arteriale. Spre exemplu, în Asia administrarea frecventă de ginseng este total contraindicată persoanelor sub 40 de ani, cu excepția cazurilor în care lipsa de stamină este evidentă.

Ginsengul în tratatele medicale chineze

Din punctul de vedere al medicinii tradiționale chineze, Chen Keji, editorul jurnalului de limba engleză ”Journal of Traditional Chinese Medicine”, clasifică efectele adverse ale abuzului de ginseng astfel:

1. creșterea focului interior.

Ginsengul poate fi folosit în cazul deficienței de energie vitală și este indicat în cazul deficienței de yang asociată cu pierderea focului vital (adică debilitate fizică asociată cu astenie). Este total contraindicat în cazul deficienței de yin asociată cu exces de foc interior (debilitate fizică însoțită de agitație, insomnie, intoleranță la căldură etc.), din cauza proprietății ginsengului de a stimula focul interior și energia vitală. Efectele adverse ale administrării neadecvate a ginsengului pe o perioadă lungă de timp sunt constipație, agitație, insomnie, creșterea tensiunii arteriale și epistaxis. Au existat cazuri în care consumul abuziv de ginseng a dus la moarte prin epistaxis sau atac cerebral.

2. senzația de plenitudine în abdomen.

Ginsengul este un tonic al qi-ului (”energia vitală” în medicina tradițională chineză), care, administrat în doze corespunzătoare, stimulează funcția digestivă. Administrarea de supradoze pe timp îndelungat duce la senzație de plenitudine în abdomen și pierderea apetitului. Împărații chinezi care foloseau frecvent ginsengul ca afrodisiac sufereau adesea de aceste reacții adverse, folosind astfel ca și remediu decoctul de semințe de ridiche (Raphanus sativus).

3. reținerea în corp a factorilor patogeni.

În sindromul superficial (o categorie din medicina tradițională chineză corespunzătoare unor infecții acute virale sau bacteriene), în care se manifestă simtome precum dureri de cap, febră, constipație, greață, vărsături, este contraindicată administrarea de ginseng pentru a preveni “reținerea” factorului patogen și agravarea suferinței ori întârzierea vindecării. Ginsengul poate agrava și inflamațiile acute de orice etiologie. Cu toate acestea, în cazul pacienților cu vârste înaintate sau cu o stare precară de sănătate, peste care s-a suprapus o infecție acută a căilor respiratorii sau alte infecții acute virale ori bacteriene, medicina chineză folosește rețete de plante medicinale care combină efectele tonice ale ginsengului cu proprietățile sudorifice, antiinflamatoare ale altor plante indicate în eliminarea factorului patogen.

Prima lucrare care descrie utilizarea ginsengului în tratament, “Tratatul despre bolile febrile”, oferă și cea mai clară descriere a situațiilor în care ginsengul este util în terapeutică. Doctorul Huang Huang, profesor la Universitatea de Medicină Tradițională Chineză din Nanjing și autor a numeroase studii și lucrări asupra “Tratatului despre bolile febrile”, descrie cazurile în care este indicat ginsengul în funcție de criteriile de diagnostic ale medicinii tradiționale chineze, respectiv interogarea, observarea tegumentelor și mucoaselor, palparea pulsului:

– durere surdă în epigastru, vomă, lipsa poftei de mâncare. Voma este persistentă pentru timp îndelungat, însoțită de deshidratare și scădere pronunțată în greutate. Pacientul nu are poftă de mâncare, este slab și fără spirit.

– durere generalizată, puls rar, profund. În cazul deshidratării datorate traspirației excesive, vomei sau diareei de lungă durată, pacientul va prezenta senzație de discomfort generalizat, agitație și iritabilitate. Pulsul va fi rar, profund și fără forță. În mod normal, pulsul persoanelor subponderale este superficial și poate fi simțit cu ușurință, spre deosebire de pulsul persoanelor supraponderale care necesită o apăsare mai profundă pentru a fi simțit.

– senzație supărătoare de sete și limba uscată. În urma deshidratării cauzată de transpirații excesive, vomă, diaree, pacientul va prezenta simptome precum absență, amețeală, vedere tulbure, dificultăți în respirație, gura și limba uscată, agitație, aspect palid al tegumentului și mucoaselor.

– intoleranță la frig, puls slab. Pacienții prezintă greață și vărsături, lipsa poftei de mâncare sau diaree, au corpul rece și transpirații reci, sunt lipsiți de spirit iar reacțiile la stimuli sunt întârziate. Pulsul este profund sau superficial și fără forță, care dispare la o apăsare mai intensă.

Ginsengul poate fi administrat și în cazul șocului, a bolilor cronice în stadii terminale. Este recomandat ca supliment după boli debilitante cu pierderi masive de lichide (vomă, diaree, transpirație excesivă) pentru că scurtează convalescența, după hemoragii cu pierderi masive de sânge. Nu e recomandabilă însă administrarea în cazul problemelor de coagulare, ginsengul având efect anticoagulant, potențând efectele medicației anticoagulante. Este indicat înaintea și/sau după eforturi fizice intense pentru a grăbi refacerea organismului și a evita imunodepresia caracteristică epuizării fizice.

În schimb, persoanele supraponderale, cu fața roșie sau cu tenul închis la culoare ori gras, persoane cu tulburări cardiovasculare precum hipertensiune, tahicardie, chiar dacă prezintă simptomele enumerate mai sus, nu este indicat să folosească suplimente ce au în compoziție ginseng.

Conflictul dintre marcă și numele comercial

Tot din considerente comerciale, chiar și denumirea de “ginseng” a suferit abuzuri. Pentru a profita de renumele acestei plante, companiile care comercializează plante medicinale vând sub denumirea de ginseng și alte produse care, în afara efectului tonic, nu au foarte multe în comun cu specia Panax ginseng.

Din genul Panax, mai multe plante sunt denumite ginseng:

a. Ginsengul alb (“bai shen”) și ginsengul roșu (“hong shen”) sunt singurele produse care provin din planta Panax ginseng, numită și “ginseng chinezesc”. Tratamentul termic la care este supusă rădăcina după recoltare duce la inactivarea enzimelor care descompun ginsenozidele, previne degradarea principiilor active în timpul procesului de uscare și îi conferă proprietăți tonice sporite, culoarea rădăcinii modificându-se din alb în roșu. În medicina chineză se consideră că ginsengul roșu are un efect tonic mai puternic, fiind recomandat în special ca un tonic al yang-ului (staminei) și al qi-ului (forța vitală), spre deosebire de ginsengul alb, uscat în mod natural, cu un caracter mai moderat, și într-o mai mică măsură și un tonic de yin (factorii protectori ai organismului).

b. Ginsengul american este rădăcina plantei Panax quinquefolius, originară din America de Nord. Proprietățile farmacologice sunt asemănătoare cu cele ale rădăcinei de Panax ginseng, cu un efect mai pronunțat de tonic al yin-ului.

c. Panax notoginseng (“san qi”) nu este folosit în medicina chineză ca și tonic, ci recomandat pentru anumite probleme ale sistemului circulator.

d. Alte plante din genul Panax puțin folosite în practica clinică sunt Panax vietnamensis, Panax bipinatifidus, Panax stipuleanatus, Panax zingiberenseis, Panax sinensis, Panax major, Panax bipinnatifidus, Panax omeiensis, Panax wangianus, etc.

Alte plante tonice care sunt înrudite cu plantele din genul Panax și care, datorită proprietăților tonice, împrumută numele de ginseng în denumirea comercială, enumerăm:

a. Eleutherococcus senticosus (“Ciwujia”), denumit și ”Ginseng Siberian” sau ”Ginseng Eleuthro”, se întâlnește în partea de est a Rusiei, nord-estul Chinei și nordul Japoniei, are proprietăți similare ginsengului.

b. Acanthopanax sessilifloris (“Wujiashen”), denumit și ”Wujia Ginseng”, este o plantă nativă în China și înrudită cu ginsengul, dar cu proprietăți farmacologice puțin diferite.

Din cauza particulei “shen” din denumirea în limba chineză, multe plante neînrudite cu ginsengul și folosite în medicina chineză, unele cu proprietăți tonice, altele cu indicații diferite, au fost traduse în engleză cu denumirea de ginseng:

a. Codonopsis pilosula (”Dang shen”) este considerat în medicina chineză ca având proprietăți similare ginsengului, însă mai puțin activ farmacologic. Nu este înrudit cu ginsengul iar compoziția chimică este diferită.

b. Angelica sinensis (“Dang gui”), denumit și “Ginsengul femeilor”, este folosit mai ales în afecțiuni ginecologice. Nu este înrudit cu ginsengul iar compozitia chimică este diferită.

c. Pseudostellaria heterophylla (“Tai zi shen”), denumit și “Ginsengul prinț”, are proprietăți similare ginsengului, cu efect farmacologic mai redus insă ca intensitate.

Alte plante neînrudite cu ginsengul și necunoscute în medicina chineză, care însă, datorită proprietăților tonice, au împrumutat numele de ginseng ca și denumire comerciala, sunt:

– Pfaffia paniculata/ Suma, denumit și “Ginseng brazilian”/ “Ginseng sud-american”,

– Withania somnifera/ Ashwangandha, cu numele de “Ginseng Indian”/ “Ginseng Ayurvedic”

– Lepidium meyenii/ Maca sau “Ginsengul Anzilor”, nativ în Peru la altitudini de peste 3500m.

Ca o concluzie, rădăcina de ginseng este o plantă foarte valoroasă în terapeutică, însă datorită efectului farmacologic puternic, nu poate fi recomandat pentru uzul general în același mod în care se recomandă suplimentele polivitaminice. Poate fi recomandat în schimb persoanelor care prezintă simptome de debilitate, ginsengul putându-și manifesta pe deplin potențialul terapeutic. Deși nu este un panaceu universal, rădăcina de ginseng este o “rădăcină miraculoasă” pentru cei aflați în momente critice ale stării lor de sănătate.

Bibliografie:

Andy Coghlan, Special report: ‘A health fad that’s hard to swallow’ New Scientist 12 April 2004

SAFETY ISSUES AFFECTING CHINESE HERBS: The Case of Ginseng. Essay by Subhuti Dharmananda, Ph.D., Director, Institute for Traditional Medicine, Portland, Oregon

Dennis V. C. Awang, Ph.D., ”What in the Name of Panax Are Those Other”， F.C.I.C HerbalGram. 2003;57:35 © American Botanical Council

Florence C. Lee ”Facts About Ginseng, the elixir of life”, Hollym pub

人参的历史与神话; 来源：《科学世界》2003.2

中药学，上海科学技术出版社，雷载权主编

中华临床中药学. 张廷模主编. 人民卫生出版社

张仲景50 味药证. 作者：黄煌. 出版社：人民卫生